Când mă gândesc că în curând vom trece iar prin experiența acomodării la grădiniță, am un nod în gât. Îmi dau seama că depinde mult de copil, de noi părinții, dar şi de instituția aleasă şi oamenii ei.
Pentru că în curând vacanța se va termina, pentru că acomodarea la grădiniță, după părerea mea, începe când încă copilul stă acasă şi pentru că ştiu că nu e un pas deloc uşor, am zis să povestesc cum a fost la noi acum 3 ani când Sofia a început grădinița.
Înainte să luăm decizia că va merge la grădiniță am încercat să căutăm o bonă. Cerințele noastre erau unele fireşti, dar cele două persoane posibile bone cu care am apucat să vorbesc atunci m-au ajutat să-mi dau seama că o bonă nu e ceea ce ne trebuie.
Sofia ne dădea semne clare cã e un copil destul de pregătit, care înțelegea destule la 1 an si 9 luni, socializa cu cei de seama ei. Am căutat din start o grădiniță cu program prelungit, cu bucătărie proprie şi un meniu cât mai apropiat de cel adoptat acasă, curte şi grupă de bebe, adică să o primească cu pampers.
Da, nu am găsit aşa ceva la stat, deci ne-am orientat către cele particulare. Acum 3 ani nu erau prea multe cu grupă de bebe, iar la cele ce aveau doar una singură ne-a convins.
Îmi amintesc şi acum cum ne-am dus noi amândouă în prima zi de acomodare şi cum ne-am întors. Am plecat vesele, optimiste, dornice. Am revenit, ea – obosită, cum nu o mai văzusem, eu – descurajată, temătoare.
Stătusem 3 ore afară la joacă cu copiii de acolo, eu încercând să-i prezint locul, personalul, să cunosc şi eu locul şi oamenii, iar ea stând doar după mine, ignorând copiii şi tot. A doua zi la fel a fost, ba chiar puțin mai rău că am intrat în sala de mese împreună şi mi se părea total nepregătită să se descurce singură.
De față cu mine nu a mâncat mai nimic, abia a stat la masă. A treia zi am încercat să stau puțin deoparte, să o las să urmeze educatorul, copiii în activitățile lor. Şi eram şi mai convinsă că în haosul acela, pentru că aşa părea totul pentru mine, nu se va acomoda.
În a patra zi îmi amintesc că am întrebat-o dacă vrea să mergem la grădiniță. A zis că da. Nu ştiu ce soartă avea experiența asta dacă zicea nu, dar ştiu că am plecat hotărâtă să mai încerc. Îi vorbeam de 2 luni despre grădiniță, iar de 3 zile joaca noastră era doar despre asta.
Mereu îi repetam cum mă întorc eu să o iau, unde voi fi în timpul acesta şi ce va face ea. Nu ştiam cât îşi va însuşi, dar altă cale nu ştiam pentru a o asigura că mă întorc negreşit.
În zilele acestea la grădiniță aveam grijă să mă apropii de educatoare, să vorbesc cu ea pentru a-i sugera inclusiv ei cu cine trebuie să vorbească, după cine să stea.
Aveam grijă ca ceea ce zicea educatoarea să respect şi eu şi subliniam acasă prin joc că doamnele de acolo ştiu mai bine ce trebuie făcut. Când e vorba de nani, de masă sau de joacă.
Ziua Z în care am lăsat-o singură câteva ore a venit destul de repede. Psihologul grădiniței m-a încurajat să încerc asta pentru că îi povestisem ce şi cât am vorbit deja despre pasul acesta. În timp ce o schimbam de încălțăminte i-am zis că urmează ca ea să rămână acolo şi eu să plec şi după masa de prânz să revin.
Am asigurat-o că o iubesc şi cât ea se va juca cu copiii eu voi fi la serviciu. Asta a fost singura minciună. Pentru că de fapt eu am fost la cumpărături la un pas distanță de ea şi cu ochii doar pe telefon. Dar ajungem şi acolo.
Apoi am îmbrățişat-o (despărțirea o recomand cu o îmbrățişare mereu), pupat-o şi i-am zis că ne vedem curând. Am băgat-o în clasă unde educatoarea a luat-o de mână.
Am crezut că se va întoarce, dar nu. În schimb când treceam pe lângă geam în drum spre ieşire, i-am auzit plânsul. Acum e acum. Vine momentul ăsta în care inima de mamă îți zice: „întorce-te să o asiguri că eşti acolo, că nu o laşi. E aşa mică încă!” Dar mintea de mamă îți zice: „nu sări încă.
Cum vrei să o obişnuieşti dacă nu încercați
Cum vrei să o obişnuieşti dacă nu încercați?!”. În ziua aia am lăsat mintea să câştige şi cu lacrimi pe obraz am plecat. M-am încălzit cu ideea că am văzut ce mediu e, ce oameni sunt, ce fel se poartă şi mai ales că i le-am prezentat şi ei.
La jumătate de oră după ce am plecat, directoarea grădiniței mi-a trimis o poză cu ea pe whatsapp. Şi imediat a urmat şi un video scurt. Era în curte, dansa pe melodia „Am o căsuță mică” care a devenit apoi parte din ritualul de primire în fiecare dimineață.
Nu o să vă mint că asta a fost tot, că nu au venit şi diminețile de după în care am lăsat-o plângând. A durat perioada asta cam 2 săptămâni zi de zi. Timp în care o lăsam şi o luam la ora 13 după masa de prânz. Când s-a acomodat am încercat şi somnul de prânz.
A plâns două zile dar aici bănuiesc că din cauza haosului ce se crea: toți erau obosiţi, trebuiau schimbați, îşi aşteptau rândul. Apoi adormea Sofia printre primii şi tot aşa se şi trezea. Avea timp de ceva alintături cu educatoarea până se trezeau ceilalți.
În timpul ăsta acasă ea era numai după mine, se descărca prin plâns destul de des, avea nevoie de noi două lipite, nedespărțite. E normal! Tratați totul cu răbdare. Nu-i grăbiți să crească emoțional mai repede decât pot duce. (Iar fraza asta o voi mai citi şi eu o dată că e bună pentru orice vârstă!!)
Din experiența noastră aş recomanda câteva lucruri care cred că au ajutat:
- Acomodare pas cu pas – câteva zile mergeți împreună, încercați să-i luați la prânz.
- Nu îi mințiți! Cu nimic! Nici că veniți repede, nici că vă duceți la doctor, nici că nimic. Le vorbiți clar, frumos, cinstit despre momentul din zi în care veniți să-i luați: după masă, după somn etc.
- Ziua când vă hotărâți să-i lăsați singuri să fie o vineri. Apoi în weekend aveți timp să le reîncărcați bateriile, să vă mai jucați dacă vor un joc de rol pe subiectul acesta.
- În drum spre grădiniță să le arătați repere pentru a şti că merg acolo, au timp să digere informația până în poartă. Aceleaşi repere zilnic: uite teatru, statuia, biserica etc.
- În perioada de acomodare încercați să nu interveniți peste educatoare. Amintiți-vă că scopul e să se acomodeze acolo, cu ea. Tot ce aveți de discutat cu ea, să nu fie în fața copilului.
- Începeți acomodarea propriu-zisă cu o lună înainte să începeți efectiv serviciul. Atât pentru ei, dar şi pentru voi. Orele alea libere sunt o acomodare la viața ce urmează inclusiv pentru voi. Nu e uşor să te întorci după 2 ani de bebeluşeală.
- La noi a ajutat muult jocul de rol. Uneori dorea să fie educatoarea, alteori mama care pleacă. Eu musai trebuia să rămân plângând că aşa mă punea ea să fac. Chiar şi când ea nu a mai plâns tot aşa mă punea să fac. Ca mamă ea îmi făcea cu mâna de la uşă, după ce deja mă pupase, îmbrățişase şi asigurase când va veni. Era interesant să văd cum joacă rolul acesta de mamă. Cand era educatoare aflam cine plânge, cine e certat, cine e luat în brațe, cum resimte ea anumite gesturi. Jocul a fost la putere cel puțin un an. Era o eliberare pentru ea cred şi unele lucruri i le explicam eu acasă să înțeleagă reguli noi, de ce de unele nu e timp acolo prea mult şi cum le putem face acasă.
Mai completați voi lista cu ce a ajutat la voi şi eu promit că le strâng aici şi facem un articol care să ajute mai mulți părinți. Inclusiv pe mine peste vreo 7 luni.
Vă urez succes! Să aveți o poveste mai frumoasă, mai veselă decât a mea şi rețineți că motivația voastră trebuie să fie ceea ce vă doriți pentru ei pe termen lung, mereu, în tot.
Asta nu înseamnă că ocazional nu e frumos să vă abateți de la drum pentru a le face o bucurie: o zi liberă în timpul săptămânii, o surpriză că veniți mai devreme.
Vine o zi în care o să vă fie dor de ei mici, de etapele astea, de faptul că vă doreau doar pe voi, că erați prima lor opțiune.