Când copilul tău bate sau e bătut. Ce facem noi părinții?

copii-care-se-bat

Zilele trecute eram cu Radu în parc. El s-a apropiat de un grup de copii puțin mai mari (maxim 2 ani) şi a început să învârtă pedala unei triciclete care era lângă ei. În secunda doi o fetiță a venit şi a început să țipe şi să-l împingă.

Eram la un pas de el am intervenit să-i explic fetiței calm şi frumos că a vrut doar să se joace cu pedala, dar că-l voi lua de acolo dacă o deranjează.

O doamnă mai în vârstă, care era în preajmă, dar nu cred să fi fost totuşi persoana care avea grijă de fetiță, a început să zică că-s copii, să-i las, că nu am de ce să sar aşa. E adevărat că sărisem să-l apăr să nu apuce să-l lovească, cumva să mă pun între ei.

Am apucat să-i zic doamnei că ştiu că sunt copii, dar trebuie să le explicăm pentru că altfel vor ajunge să creadă că e normal să împingă, să lovească. Am auzit un „eeeiii!” ca răspuns şi cam atât.

Îmi amintesc că Sofia a fost lovită de două ori, când avea până într-un an, de copii în timp ce era în căruț şi-i privea la joacă. Deci nici măcar nu interacționa direct cu ei. Odată am fost atât de luați prin surprindere încât am rămas stană de piatră şi eu şi soțul meu.

În papucii de mămică care îşi vede copilul lovit e tare greu. Dar ştiți ce e greu? Nu atât faptul că nu ştii ce să-i explici copilului tău, cum să-l consolezi că plânge, ci mai ales să vezi reacțiile părinților celuilalt copil.

Unii nu zic nimic, alții îşi bruschează copilul, alții chiar le dau peste mâini/fund de față cu tine pentru a-ți demonstra că ei încearcă dar nu au cu cine probabil! Stați aşa! Păi ce facem, oameni buni?

Dorim să oprim violența unui copil cu violență sau cu nepăsare! Foarte puțini sunt cei care se apropie de propriul copil să-i vorbească şi să încerce pe ton calm să găsească explicaţie, soluție pentru ca pe viitor copilul să nu mai reacționeze aşa.

Nu mai zic că şi mai puțini îşi cer scuze față de mămica sau copilul lovit. Poate ar trebui încercat şi asta, nu? Puterea exemplului, țineți minte!!?

Am fost şi de partea cealaltă şi ştiu că e greu şi să fii în papucii părintelui ce tocmai a făcut un alt copil să plângă, fie că l-a lovit din greşeală, fie că nu vrea să-i dea jucăria, fie că nu vrea să împartă mărul sau l-a împins.

E greu tare şi în partea cealaltă, dar am impresia că doar pentru cineva căruia îi pasă să-l învețe ceva bun pe copilul său, să-i predea puțin despre durerea simțită de celălalt, despre tristețea provocată, despre reguli de bună purtare.

De ce ne mirăm că nu suntem în stare să răspundem cu empatie semenilor noştri când unii dintre noi nu putem răspunde cu empatie nici copiilor noştri??

De ce ne mirăm că ajung să dea unii în alții când noi reacționăm fix la fel pentru a le transmite că nu e ok ce au făcut şi … pac una după ceafă. Ştiți că violența naşte şi mai multă violență, frustrare şi îndârjire!

Şi unde ajungem aşa? La a avea nişte copii mari, adolescenți poate, înverşunați, violenți cel puțin verbal, lipsiți de empatie față de noi în primul rând, dar nu numai.

Ce vreau să zic e că copiii mici (maxim 2 ani aş zice eu) e normal cumva, e scuzabil să lovească  pentru că nu se pot exprima, nu se fac înțeleşi şi adună frustrări foarte multe din aceasă cauză.

Ei nu au noțiunea de răbdare, de „mai târziu”, de pericol, însă le pot învăța şi deprinde numai de la noi şi cu ajutorul nostru. Nicidecum lovindu-i sau tratând cu indiferență asta.

Eu militez pentru a le vorbi, a le explica calm de 1000 de ori, a-i supraveghea atent, în a NU-i eticheta, jigni („răule”, „obraznicule”) şi a-i învăța ce simte celălalt copil şi cum şi de ce e bine să ne cerem scuze, iar pe viitor să folosim cuvinte pentru a ne face înțeleşi.

Da, cuvintele pot fi soluția inclusiv pentru cei mai mici de 2 ani, unele simple şi însoțite de gesturi sugestive („dă-mi” şi întinzi mâna către celălalt să vadă).

Da, celălalt are dreptul să nu-i dea, dar pe explicația asta te concentrezi abia când vezi că şi-a însuşit-o pe prima. Pas cu pas se fac lucrurile astea.

Am început să-l observ pe Radu că atunci când nu-i convine ceva, se loveşte în cap cu palma. Evident eu îi iau mâinile şi îi explic să nu mai facă, că îl doare, că nu e bine să lovim.

Ce face el? Se trânteşte pe jos şi continuă să se exprime cum ştie. Eu continui cu explicatul pe ton calm, cât pot eu. Da, e un fel de tantrum la 1 an. E normal.

Reacția mea e un barometru pentru el. Dacă mă încrunt şi nu am răbdare să-i explic prea multe din diverse motive, continuă să se lovească şi-mi caută privirea. Ce vrea de fapt? Atenția mea poate!

Deci ce vor copiii să ne zică prin plâns, lovituri, tantrumuri? Căutați să fiți atenți şi să descoperiți singuri. E mai uşor să-l repezi, bruschezi, dar apoi…unde ajungem?

Eu, după fiecare dată când răbdarea a tins spre 0 şi furia spre 10, am ieşit învinsă: dezamăgită de mine, m-am simțit vinovată față de copil, am simțit că problema brusc s-a adâncit în loc să se rezolve. Pentru că da, nu am mereu răbdarea care mi-aş dori, dar una e să nu o ai ocazional şi alta e să nu o ai niciodată!

Când am scris acest articol? Fix în ziua în care Radu a aruncat cu o jucărie în Sofia puțin cam cu intenție aş zice. Culmea e că a şi nimerit-o şi nu vreți să ştiți cum e să fii deodată în ambele situații! Sau poate ştiți deja! Hai cu zenul şi cu răbdarea!🙈

Lasă un răspuns