Etapele maturizării stilului meu vestimentar

maturizarea-stilului-vestimentar

Vă amintiți vremurile în care mergeați cu părinții la cumpărături să vă luați haine? E adevărat că erați acolo doar ca să fiți probați, nu ca să vă dați cu părerea? Dacă nu aveați răbdare sau nu aveau cum să va ia cu ei, nu era mare problemă, mergeau fără voi, cu măsura piciorului vostru luată cu un băț și vă aduceau acasă pantofii de lac, puțin mai mari (ca să vă vină și la anu’).

Chiar dacă vă jenau, strângeați din dinți pentru că alții primeați abia la Paștele viitor. Nu pot zice că am trăit treaba asta fix aşa, ai mei părinți aveau ceva înțelegere și pentru ceea ce ne place nouă copiilor. Dar am avut exemple în jur destule care mă susțin.

Sofia, fetița mea de 5 ani, îşi alege singură hainele, le probează, o sfătuiesc, o ajut să se decidă. De ce fac asta? Pentru a o ajuta să-şi găsească stilul, să aibă timp să testeze, să încerce de toate până se va simți bine cu orice pune pe ea.

Spre deosebire de mine care încă mă lupt să găsesc, să îndrăznesc, să mă decid, cred că ei îi va fi mai uşor. Hai să aruncăm o privire asupra relației mele cu hainele, de la începuturi până azi şi să vedeți de ce zic asta.

Copilăria stilului sau „porți ce primeşti”

Nu am să uit niciodată ziua când aveam vreo 14 ani şi am fost să îmi cumpăr geacă de iarnă. De acasă visasem la una cambrată, care să îmi vină ca turnată mie și doar mie.

Dar odată ajunși la oraș, tata, dornic să scape rapid de corvoada plimbatului prin magazine, a insistat enorm să iau o geacă gri, cu un scris metalizat pe spate, mai mare cu cel puțin un număr, nici vorbă de cambrat. De fapt, cu puțin noroc cred că îi venea și lui.

Mama a dat să zică că ar trebui să mai căutăm, dar eu, copil înțelegător, văzusem în tata iritarea aia de nerăbdare și, de teamă să nu îmi atrag vreun reproș, am zis că o vreau. Mare greșeală! Am purtat-o cel puțin două ierni. A fost geaca cea mai urâtă din garderoba mea, pe viață!

Adolescența stilului sau „nu am bani pentru ce vreau”

Anii de liceu și de facultate…Hm! Ce să vă zic eu despre ei? Ani în care ochii văd atât de multe prin magazine, la ieșirile la film toată lumea are acel „quelque chose”, există comparații directe sau indirecte cu alți colegi, dorința e mare, puterea e mică.

Eu, în perioada aceea, aș fi vrut să las blugii clasici pentru o fustă scurtă cu cizme lungi. Dar teama de penibil, de a nu ieși în evidență, frica de a nu atrage priviri impertinente și situații nedorite, m-au făcut să iau decizia asta de foarte puține ori.

Am trăit și o vreme când mi-ar fi plăcut să port tricouri scurte, pantaloni scurți, fuste mulate. Spun „a fost” pentru că nu le-am purtat atunci și acum nu le-aș mai purta.

Maturitatea stilului sau „în sfârşit la banii mei”

Vorba cu care ne mai convingeau părinții să renunțăm la câte o dorință ce nu o puteau susține s-a împlinit, am ajuns la banii mei!

Acesta este momentul mult așteptat de orice tânăr care speră că banii câștigați din munca lui îi va cheltui cum vrea el, doar el. Însă nu e așa. Visam să pot zice vreodată că din primul salariu mi-am cumpărat cinci rochii, încălțăminte de damă şi poşete.

Din păcate nici nu știu pe ce s-au dus acei bani. Primul salariu deobicei e mic, e planificat bine și se duce oricum prea repede. Munceşti mult să îți permiți destul, dar oricum când ajungi să poți, îți dai seama că îți lipseşte….

Experiența stilului

Momentul acela de a cheltui cum vreau, pe ce vreau, a venit, dar mult mai târziu.

După ceva ani în câmpul muncii, nişte experiență la job, o mărire peste încă o mărire de salariu. Abia atunci am reușit să îmi susțin garderoba cu haine pe placul meu.

În garderoba mea actuală există multe fuste, destul de multe rochii, nu mai am doar o pereche de blugi, dar, din păcate, mă lovesc adesea de aceiași dilemă când sunt pe cale să mă îmbrac: să iau ceva comod, ușor de purtat sau ceva mai fancy care mă solicită mai mult? Dacă aleg prima variantă reușesc ușor să trec neobservată, dacă aleg a doua variantă mă simt adesea specială. Ca aici:

Ambele situații îmi plac, dar pe a doua, o ador și se vede. Nu sunt adepta hainelor scumpe, nu țin la brand, dar îl apreciez. Îmi plac mult hainele fine, care pică lejer, ținutele care vin impecabil fără prea mare efort, fără să fi stat mult în cumpănă dacă fusta cu pliuri o porți cu o pereche de adidaşi de damă la modă sau cu una de sandale.

Stilul meu actual l-aş defini „cuminte, finuț, lejer”. Sunt mamă, dar asta nu mă opreşte să mă uit la haine de adolescentă. De ce oare?

Lasă un răspuns