Între nostalgie și bucurie

Între-nostalgie-și-bucurie

Azi am avut parte de ziua aceea când ai multe de făcut, frigul ți-a intrat bine în oase, dar intri în sala de aşteptare de la dentist şi totul e ornat de sărbătoare. Am simțit deodată că mă las pradă unei relaxări, deși nu mă gândeam că ar fi cel mai bun loc pentru asta. M-am dezbrăcat de geacă şi am luat loc să îmi aștept rândul cuminte.

Un radio se auzea în fundal. Rula o melodie cunoscută, veche, dar degeaba m-am chinuit să îmi dau seama ce este. Lângă mine, o fetiță blondă, cu ochii albaștri-albaștri, cu părul cârlionțat, îşi ținea bunicul de mână. M-am surprins gândind că nu are cum să fie tatăl ei, diferența de vârstă era vizibilă. Ea avea vreo 5 ani, iar el părea trecut de 70. Hmm, o imagine cum rar mai vezi. Îi auzeam vorbind în şoaptă:

– Sigur vine mami? a întrebat fetița.

– Ohh, da, furnicuță! Trebuie să apară şi ea.

Apoi bunicul a scos portofelul şi a aruncat o privire în el. Fetița și-a amintit ceva şi, deodată, a sărit de pe scaun, spunând:

– Bunicule, ai luat albumul?

– Ah, nu! Am uitat! Dar ne putem uita acasă pe el.

M-am uitat la ei şi mi-a scăpat un zâmbet. Bunicul parcă s-a simțit nevoit să îmi explice:

– E prima dată la dentist şi i-am promis că vin cu ea. Îi plac poveştile adevărate și mă pune să îi povestesc mereu din tinerețe în timp ce ea se uită pe poze vechi.

A început apoi să râdă ușor și să îi mângâie părul cu bucurie și nostalgie în ochi.

– Ştii, bunicule, că mi-ai promis că o să îmi povesteşti când ai văzut tu prima dată marea?

– Daaa!

– Zi-mi acum, te roog!

Bunicul a vrut să se fâstâcească, dar apoi s-a hotărât să o tragă mai aproape şi să scadă puțin glasul. Eu m-am prefăcut ocupată cu o revistă pentru a nu-i stânjeni.

– Am văzut prima dată marea când aveam 25 de ani. A trecut mult de atunci. Părinții mei, oameni simpli de la țară, obișnuiți cu munca câmpului, nu mă duseseră niciodată când fusesem mic.

– Serios? Dar părinții tăi au văzut marea?

– Ehh, furnicuță, crezi că era ca acum?? Erau alte vremuri pe atunci, alte preocupări … Atunci nu era așa ușor să ajungem peste tot.

– Dar cum era, bunicule?

– Ehh, alte vremuri. Stai să îți zic!

S-a întors atunci puțin spre mine de parcă dorea să fie sigur că aud și eu.

– Era prin 1971 și eram încă neînsurat. Niște colegi de muncă au făcut rost de niște bilete prin Sindicat, cum era atunci, pentru un sejur la Eforie Nord. Acum voi faceți vacanță în Grecia, noi nu știam ce e ieșirea din țară, dar nici nu ne trebuia. Era așa frumos la noi că veneau nemți, bulgari, erau terasele pline cu străini.

Și mi-a aruncat o privire. Asta m-a făcut să las revista, acea privire a fost o invitație clară să fiu atentă și eu. Bunicul a continuat:

– Și am plecat la mare cu ei. Eu singur, ei cu familiile, copii mici…Ia spuneți, domnișoară, știți cum călătoream atunci? Nu mă crede nepoata mea când îi zic că noi nu aveam mașini așa ca acum, câte două de familie.

Pe atunci trenul era la putere. Vara era plin spre mare și spre munte. De fapt era plin mai mereu, indiferent de destinație.

– Așa este, am adăugat eu timid. Nu am prins eu prea mult vremurile alea cu trenurile pline, eram copil, dar îmi amintesc câte ceva.

– Acum faceți ușor rezervare pe internet, nu? Însă internetul nu era pe atunci, se adresă el către nepoata sa.

– Nuuu? Și nu puneați poze de la mare pe Facebook, întreabă fetița mirată?

Bunicul a început să râdă cu poftă, iar eu am revăzut, în capul meu, filmul situației de atunci, din puținele amintiri pe care le aveam de când eram mică.

Mi-am amintit și eu aglomerația de pe litoral, nimic diferit față de acum, dar cum se auzea la fiecare colț strigând tare că se pot face poze, ba cu un căluț, ba pe o barcă, ba cu un decor cu palmieri de plastic.

Am și eu o astfel de poză pe undeva, aveam vreo 4 ani. Ar trebui să o caut și să le arăt copiilor mei.

– Greu de crezut, dar nu aveam nici Facebook! A completat bunicul încă râzând.

Între timp a intrat pe ușă mama fetiței care a întrerupt povestea bunicului. Aproape că regretam că a venit, deși fetița a sărit bucuroasă și s-a dus spre ea.

– Am întârziat puțin! Scuzați-mă, dar la serviciu e mare nebunie, acum înainte de Sărbători, cu oferte Early Booking  și nu puteam lăsa clientul în agenție.

Bunicul s-a uitat la mine complice. Iar înainte să intre în cabinetul doctorului, mi-a zis în șoaptă:

– În sejurul acela am cunoscut-o pe mama ei, avea ochii ca marea. Apoi a ridicat mâna ușor în semn de salut și le-a ajuns din urmă.

M-a emoționat bunicul.

Înainte să vă povestesc toate astea, m-am bucurat să pot face o rezervare de vacanță către Creta fără să țin pe nimeni ocupat în agenție.

Fără să vreau însă, tot meditez la facilitățile pe care le avem azi și mă întreb dacă mai suntem conștienți de cât de mult ne ușurează internetul viața?

Posibilitatea de a vedea poze din destinația aleasă încă înainte să ne ducem să o vizităm, alegerea plății online sau cash, a unui transport, în funcție de preferință și distanță, avion sau mașină, posibilitatea unei variante all inclusive, toate fac parte din lumea de azi.

Copiii noștri vor asculta povești de la bunicii lor în care nu se vor regăsi deloc, dar le vor savura doar pentru că vin din alte vremuri.

Oare noi ce le vom povești nepoților noștri cu atât de mult patos și nostalgie?

Poate o să le spun cum am văzut eu marea pentru prima dată în formula de patru. Am în minte clar imaginea copiilor mei din vara ce tocmai a trecut. Ei alergau unul după altul spre mare și eu în urma lor încercam să surprind momentul pentru a rămâne pentru totdeauna.

Aș putea să le zic și despre cât de mult mi-am dorit să înalț un zmeu cu ei. Primul meu zmeu.. Ohh, am deja câteva lucruri păstrate în cufărul cu amintiri și am de gând să mai colectez în anii ce vin, mai conștient ca până acum, recunoscătoare pentru tot.

Lasă un răspuns