Vi se întâmplă vreodată să vă opriți din tot ceea ce faceți şi să vă întrebați: „încotro?”, „ce urmează?”, „ce contează cu adevărat?”, „ce las în urma mea?”, „ce îşi vor aminti copiii mei despre mine?”. Eu vă zic cu sinceritate că mi se întâmplă destul de des. Atunci privesc atent la noi ca familie, la mine ca părinte, la noi ca cetățeni ai acestei țări, ai acestei planete.
Depinde mult în acele momente ce m-a făcut să pic pe gânduri, să reflectez la toate astea. Dacă e vorba de ceva ce ține de mine personal să fac să fie mai bine, atunci mă mobilizez și fac, îmbunătățesc, semnez petiții online, particip la evenimente de informare sau citesc despre acel subiect pentru a fi mai informată. Dacă însă e ceva ce eu fac deja tot ce pot, dar văd în jur că ceilalți tratează subiectul foarte lejer, aproape indiferent, mă ia panica.
Da, panica că cei din jur se vor trezi prea târziu să-și dea seama că vom fi îngropați în gunoaie până să ne dăm seama cum să colectăm selectiv, că multe familii vor trăi coșmarul unui copil dispărut până să ne dăm seama cum să combatem traficul de carne vie, multe femei și mulți copii vor suporta cele mai groaznice umilințe până să se ia măsurile necesare pentru a nu se mai ajunge aici.
Citesc adesea pe rețelele de socializare despre mobilizări cu adevărat impresionante ale oamenilor pentru cauze nobile. Fie că e vorba despre salvarea unui copil sau despre salvarea Planetei, lucrurile astea nu mă lasă indiferentă.
Particip cu responsabilitate la referendumuri și îmi exercit dreptul de vot de fiecare dată! Și totuși, nu e suficient! Ne-am dorit democrația, ne-am luptat pentru ea, dar am înțeles-o prost! Am crezut că democrația ne dă doar drepturi: dreptul de a avea de toate, dreptul de a vorbi orice, dreptul de a pleca oriunde, dreptul de a alege, dreptul de a refuza etc.
Pe de o parte e adevărat, dar mulți dintre noi uităm esențialul: un drept vine întotdeauna cu o obligație, cu niște limite.
Privind la nivel micro, cu democrația facem cunoștință încă din fragedă pruncie. De când iese din pântecul mamei, un copil poate fi crescut pe sistem democratic sau pe unul dictatorial. În ziua de azi, din fericire, se tot pune accent pe o educație cu blândețe, respect față de copil.
Militez pentru o astfel de creștere a copiilor, însă inclusiv aici observ că se fac greșeli. Unii refuză să trateze copilul ca pe un om cu drepturi egale cu ale părinților, din teama că acesta și-o va lua în cap, va răspunde urât, va face ce dorește. De fapt de teama că va înțelege că are doar drepturi.
Alții le dau prea multă libertate, dar uită să le amintească că libertatea lor trebuie să se consume în sfera regulilor de bun simț, de bună purtare, cu respect pentru cei din jurul lor. Cum îl facem pe copil să înțeleagă că are și obligații, cum îl responsabilizăm și îl educăm să fie conștient de faptul că fiecare act al său poate avea consecințe? E vorba despre o muncă constantă și oferirea unui model de urmat.
Dacă la nivel micro, în familia sa, copilul face cunoștință cu respectul pentru celălalt, pentru natură, pentru opiniile celorlalți, atunci trecerea la nivel macro, ar trebui să fie, cum zice englezul, a piece of cake.
Poate aș putea să mă opresc aici cu acest articol, dar, fără să cred despre mine că știu exact cum să las copiilor mei toate astea, aș vrea să vă zic puțin din ceea ce fac cu gândul că îi va ajuta în viață atât pe ei, cât și pe alții.
În primul rând le ofer posibilitatea să-și spună părerea în orice situație potrivită vârstei.
Le explic pe înțelesul lor ceea ce i-ar putea interesa și țin cont de părerea lor sau le dau un argument valid atunci când nu pot face asta. Dar asta probabil că fac mulți părinți, poate chiar și cei cărora le este teamă să le dea prea multă libertate. Inclusiv noi, ca popor, avem libertatea de a ne exprima liber cum și cât vrem, nu?
Deci ce se pierde din vedere pe drum este de fapt scopul final. Adică pe cine ajută să îi lăsăm azi pe ei să ne zică părerea despre mâncarea pe care o facem, despre culoarea rochiei pe care o vor purta la grădiniță, felul în care se simt la ora de înot? Pe cine? Pe ei cu siguranță, dar ajută și lumea de mâine în care își vor lua zborul peste câțiva ani.
Vor avea opinii argumentate, vor ști să analizeze lucrurile legate de defrișarea pădurilor, spre exemplu, să vină cu soluții când un copil sună la 112 și cere ajutor, să nu se lase călcați în picioare când le ard prietenii în cluburi și nimeni nu e pedepsit.
Cred cu tărie că exprimarea liberă se educă, ca un mușchi la sală, și începe de acasă, permițându-le și arătându-le că uneori au dreptate, alteori nu, argumentându-le cu răbdare și impulsionându-i să caute soluții.
Un alt lucru pe care pun accent, este exemplul personal. Inclusiv în lucrurile care nu îmi ies, în care sunt vulnerabilă și incapabilă să găsesc soluții, le zic despre efortul pe care îl depun în asta.
De ce? Care e scopul? Dacă vor râde de mine? Tocmai că nu o vor face! Vor învăța că lucrurile bune se fac cu efort, că unele au soluții simple, altele nu, că pe unele le poți face singur, dar pe multe, nu.
Scopul este să învețe perseverența, răbdarea și să aprecieze munca, dar și să își ceară drepturile pentru cea depusă de ei. Ce ar fi omul, națiunea asta, fără perseverență și răbdare? Fără muncă? Nu mare lucru! Probabil ne-am aprinde încă focul cu două pietre, dacă alții înaintea noastră nu ar fi perseverat să caute soluții.
Le arăt cum se exercită respectul față de oameni, de animale, de țară. Modul în care vor gestiona o situație, azi sau mâine, ține de cum și-au însușit lecția despre respect. Le arăt limita în asta, limita lucrurilor unde NU au voie să rămână pasivi.
Nu au voie să închidă ochii când inima zice să nu o facă, când e vorba de neaplicarea legii (scrisă sau nescrisă), când e vorba de nerespectarea valorilor și principiilor omului pentru care generații înaintea noastră s-au bătut să le avem.
Democrația din țara noastră este la limita dintre a avea voie să facem orice și a nu ști ce să facem cu libertatea asta exact. Cred că, soluția, pe termen lung, e în educația oferită copiilor noștri. Totul pornește cu pași mici, constanți, de acasă. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să investim timp în ei, fiind noi din ce în ce mai atenți la ce e în jur.
Fetița mea mă întreabă adesea de ce unii oameni nu pot pricepe că sunt reguli pe care trebuie să le respectăm. Îi răspund că lumea e ca în basme, are eroi și răufăcători, dar depinde de noi din ce tabără vrem să facem parte și, mai ales, CUM să o facem. Indiferența nu e o soluție niciodată!
Eu merg la vot! Tu?