Primul telefon l-am avut la 18 ani. Nu aveam net, nici minute nelimitate. Era doar pentru dat bip şi rar câte un sms. Dar intrasem şi eu în rândul colegilor ce aveau şi era un sentiment fain.
Însă vremurile aleau au trecut, iar azi vorbim despre prea mult acces la ecrane, despre a nu ne putea opri unii dintre noi. Când e oare prea mult? La ce să fim atenți?
A fost Otilia Mantelers la Galați, iar eu am stat la un pas de ea! Pentru mine, un părinte mic ce abia deschide ochii în doi copii încă cu probleme acceptabile, e un mare lucru şi un mare avantaj! Am sorbit fiecare cuvânt al ei împreună cu alți 30 şi ceva de părinți.
Mult tare mi-a plăcut ce părinți au fost acolo, ce dorință de a face mai bine, mai mult şi totuşi păstrând o limită în toate şi tot.
Subiectul discuției a fost despre cât timp ar trebui să aibă copiii la device-uri, cum şi dacă îi restricționăm, cum îi facem să se oprească singuri fără a sta mereu cu gura pe ei, când le dăm voie să aibă cont pe rețele de socializare şi ce limite/condiții le punem.
Curiozitățile părinților de (pre)adolescenți au fost un exemplu bun pentru ce ne aşteaptă pe noi ceilalți cu copii încă mici. Discuția a fost complexă şi Otilia a dorit să împărtăşească cu noi din experiența ei de mamă şi psiholog, lucru de mare valoare.
Ce am reținut din tot ce s-a vorbit acolo voi încerca să vă transmit şi vouă celor ce v-ar fi plăcut să fiți, dar şi celor care încă nu ştiți dacă aveți nevoie de astfel de întâlniri.
Voi rezuma, sper cât mai bine, garantându-vă însă că e puțin în comparație cu atmosfera, discuțiile extra, întrebările ce îşi fac apariția în timpul seminarului.
- Cât şi cum restricționăm? În principiu e bine să existe nişte reguli stabilite în casă legate de timpul la ecrane, iar acestea trebuie invocate atunci când copilul mai vrea să stea sau nu se mai opreşte. Însă ceva nou pentru mine a fost ideea de a analiza timpul copilului la device-uri în contextul din casă. Adică să observăm reacția lor când li se ia telefonul sau dacă aleg şi alte activități specifice vârstei când ar avea de ales. Şi dacă o fac e semn bun, dacă nu o fac, atunci înseamnă că e prea mult. Pentru copiii mai mari Otilia a insistat pe a le permite o negociere a timpului, impunerea cu forța făcând mai mult rău decât bine. Însă un alt lucru menționat de ea aici şi aplicabil tot de la vârsta (pre)adolescenței a fost „să ne curtăm copiii”. Eu am înțeles de aici să îi atragem spre activități, dar cu foarte mult tact, ca într-o relație de iubire, şi nu de genul „hai în parc că altfel vezi tu!” sau „nu ştii nimic altceva în afară de jocuri!”, iar tu ca părinte uiți sau nu vezi că dincolo de asta e o nevoie neîmplinită a lui. Se duce în lumea jocului. De ce o face? Asta e întrebarea ce trebuie să ne preocupe! Cumva în cea reală nu scapă de grijile expuse în casă? Sau poate părinții stau şi ei pe telefon, deci nu e regula regulă pentru toți să fructifice timpul de acasă? Sau aceştia sunt ocupați cu un copil mai mic sau copilul în cauză e agasat de cel mic? Ce e de fapt în spate? De reținut: observați contextul! Atrageți copilul cu răbdare către altceva, către voi!
- Cont pe rețele de socializare – când, cum? Mi-a plăcut mult Otilia că a pus accentul pe faptul că acum ceva ani când ea avea copiii mici ar fi susținut o restricție mai mare în toate, o urmărire a copilului, dar din experiența ei de mamă, acum sfătuieşte ca, în cazul copiilor trecuți de 10-12 ani, să fie mai multă libertate şi îngăduință din partea părintelui. Astfel, să le permitem să aibă conturi pentru că la vârsta asta intervine şi grupul de colegi, prieteni şi presiunea simțită de copil e mare. E greu pentru el să fie printre puținii din clasă care fac excepție. Ca părinți putem pune accentul mai mult pe pericolele ce pot apărea pe conturile de socializare şi pe cum ne putem apăra de ele, dar să le dăm voie să aibă, să fim şi noi prieteni cu ei (deşi asta nu ne garantează că vom vedea tot) şi să încercăm să nu ne inflamăm când vedem ceva care nu e pe placul nostru, să ne alegem cuvintele pentru a le spune când greşesc sau când e prea multă expunere acolo.
- Alte sfaturi utile. O prietenă are o expresie frumoasă când vorbeşte despre Otilia Mantelers – „e reală, cu picioarele pe pământ”. Şi m-am convins de asta auzind-o vorbind şi despre ce NU funcționează pentru că pe unele le-a încercat. Nu funcționează să îi ameninți, să le interzici, să le confişti lucrurile preferate. Dar dă rezultate bune să te aşezi lângă copil fără să spui nimic, să îl laşi să te observe acolo şi chiar dacă te ignoră sau te alungă inițial să nu te descurajezi, să nu începi cu critica, ironizarea prietenilor săi sau a stilului muzical. Ba dimpotrivă să fii la curent cu muzica lui, să încerci să afli ce înțelege din versurile alea, de ce îi plac. Ai voie să îți expui părerea, dar pune-te în papucii lui înainte, aminteşte-ți că ai avut şi tu 12-16 ani şi orice încălcare a teritoriului sau hulire a ceea ce erai tu atunci, nu îți plăcea, te îndepărta. Nu vrem să-i îndepărtăm, dar ce nu vrem sigur e să se creadă singuri în lumea lor, în vreo durere, decepție.
Am aflat ieri că voi avea nevoie de mult tact pentru ca Sofia şi Radu să mă simtă prezentă, capabilă să accept nebuniile ce invariabil le vor face. Îmi trebuie tact să mă abțin de la a da sfaturi când nu mi se cer, de a-mi reține opiniile, fețele şi ideea că le ştiu pe toate.
Nu îi voi putea feri de tot. Tot ieri mi-am confirmat încă odată că e mult despre noi în relația cu ei, e despre fricile noastre, despre problemele noastre conştiente sau nu, pe care le vărsăm peste ei.
De aia uităm să-i vedem aşa cum sunt, nu putem să le acceptăm opiniile, reacțiile, nu ştim ce să le zicem când îi vedem că se ascund, că suferă, că nu ne lasă în preajma lor. Cumva ar trebui să găsim o cale lăsând noi primii garda jos şi acceptându-i.
Nu vor fi mereu zile perfecte, nimeni nu garantează asta, dar avem o şansă în plus ca să aflăm prin ce trec, să fim o opțiune pentru când se împotmolesc pentru că viața bate filmul, bate cartea, bate orice teorie. Ceea ce ne rămâne în relația cu copilul nostru mic de azi e doar în mâinile noastre.
Nu trebuie să mizăm că va veni oricum la noi că unde să se ducă? Că ce să facă? Ba uite că se poate să nu vină, să aleagă anturajul, să aleagă drogurile, băutura, sinuciderea! Sună dur, nu? Prefer să sune, dar să fim feriți de toate astea!
Cadrul discuției a fost creat în unul din magazinele Orange şi am văzut un bărbat care a venit cu alte treburi acolo şi, trăgând cu urechea la discuție, a decis să rămână până la final şi chiar şi după în discuție cu Otilia.
Oare fiica lui de 16 ani va afla vreodată ce dorință de a face ceva pentru relația dintre ei are el? Sper sincer că da! Chiar şi numai pentru un singur om care a deschis ieri urechea (deşi sigur nu e doar unul), merită să scriu eu azi, să vorbească Otilia şi alții ca ea în continuare, să se organizeze astfel de întâlniri, să existe opțiuni din acestea, dincolo de ecrane.